Nu mai exista nimic, tristetea a acoperit totul cu un val atat de gros, ca o catifea neagra. Nu mai vad, nu mai aud, te chem. Degeaba! Unde esti?
Indiferenta si atat! Nu da vina pe mine. Nu dau vina pe tine. Asa a fost sa fie! Ma tem sa zambesc, ma tem sa mai cred, ma tem sa mai vad, ma tem sa te mai chem. E atat de greu... atat de greu!
De ce trebuie sa fie asa? Sentimente curate… sentimente degeaba… ai planificat totul, totul, de la inceput pana la sfarsit. Nu asta era calea de urmat. Totul trebuia sa fie asa cum ne era sortit si atat.
Te-ai impotrivit pana si destinului, n-am inteles ce motive ai avut. Poate nu voi intelege niciodata si voi ramane cu toamna sufletului meu. Voi fi eu cu sufletul meu plin de prea multa suferinta, un suflet care plange, un suflet in care e frig si toamna.
Ma doare atingerea frunzelor care cad peste mine, e o mangaiere rece, o adiere neinchipuit de stranie, la fel ca trecerea ta prin viata mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu